Doar o copila..

Scris de FreeToLove Lun Mar 28, 2011 6:33 pm

Viata iti rezerva numai surprize.La mine asa a fost! S-a întâmplat să o întâlnesc. Pur şi simplu s-a întâmplat. Asa cum se intampla sa iubesti uneori, cum se intampla sa ranesti pe cineva, sa fii trist..Era un sfarsit calduros de vara. Pe cerul cristalin discul urias de foc straluceste ca intr-un miraj. Mănunchiul strălucitor al razelor de soare se răsfira din înalt. Imi doream doar sa mai revad acele locuri.. locurile copilariei mele. Erau lafel, neschimbate. Priveam atat de atenta lanurile întinse de grâu din care zâmbeau macii roşii.
Asa am zarit-o, o fata finuta, cu parul brunet ca abanosul, cu ochii mari albastrii in care se oglindeau marea. Pareau tristi.. Candva pe acel camp, o alta fetita culegea maci rosii, sa ii duca cadou mamei, dar ea ii culegea din alt motiv..
-Pana acasa nu v-or rezista, se v-or ofilii, spune eu, apropiindu-ma usor de ea si ajutand-o sa tina buchetul rosiatic.
-Stiu, imi raspunde cu un aer de cunoscator. Crezi ca n-am mai cules maci niciodata?
Ochii ei mari si frumosi ma privira dulce. Nu ii mai vazusem asa niciodata.. Parca ar fi ai unui inger nevinovat.
-Poate, doar ca ce rost are.. daca mor.
-Cum? Nu stii.. Ei nu mor, doar se joaca, asemeni destinului, noi fiind jucaria acestuia.

Dintr-o data am devenit atenta si mirata de vorbele fetitei. Erau vorbe intelepte, ca ale unui om mare.
-Si, de-a ce se joaca?
-E atat de evident. Se joaca, se joaca de-a oamenii mari.
-Si oamenii, ei mor cand sunt mari?
-Nu, ei doar se joca..
-Se joaca, ingan eu incet.
-Tu esti om mare sau copil?

Pe moment nici eu nu imi puteam raspunde. Stateam si ma gandeam doar..
-Cred ca sunt om mare, raspund eu nesigura.
-Nu, toti suntem niste copii, imi raspunde micuta intristata de raspunsul meu.

Stateam si o priveam. O copila, doar o copila, asemeni mie acum cativa ani. Parca tanjesc dupa acele clipe frumoase, tanjesc sa fiu iar copil.
-Tu ce vrei sa devii cand vei fi mare, intreaba micuta oprindu-se din cules si asezanduse langa mine.
-Medic, i-am raspuns evitandu-i privirea. Tu?
-Eu vreau să mă fac scriitoare de poveşti, a adăugat, cu un ton foarte mândru. O meserie nobilă, mai spuse, cu aerul sigur al celui care ştie înţelesul cuvintelor.
-Si, despre ce ai vrea sa scrii? Despre mama şi tata? am întrebat prosteşte.
-Ihi..
-Si ce ai scrie despre ei.. cum ar fi in poveste?
-Ar fi fericiţi. Copila se intrista brusc.
-Acum nu sunt? o intreb eu parca simtindu-i tristetea.
-In povestea mea sunt..
-Si in realitate?
-Tie iti plac povestile? m-a întrebat schimbând brusc subiectul.
-Da, foarte mult. Atunci cand eram mica bunica imi spunea multe povesti..
-Imi spui si mie o poveste ?

Chipul fetitei se lumina si tristetea disparu. Ochii ei ma priveau cu atentie. Isi aseza capul in poala mea si isi prinse fustita stransa sub ea. I-am povestit povestea mea, a unei fetite cu parul brunet si ochii negrii, povestea unei copilarii triste.
-Povesti de oameni mari stii? ma intreba repezita, ridicandu-se din poala mea.
-Povesti de oameni mari? intreb eu nedumerita.
-Stii tu.. cu un baiat si o fata.

I-am zambit cald privind-o inca o data in ochi.
-Stiu o singura poveste, dar asta s-a intamplat acum cativa ani.
-Povesteste-mi, te rog. Are final fericit?
-Nu prea, raspund eu trista, cu o voce tremuranda.
-Spune-mi cum e, poate e lafel ca povestea mea.
-Cum ca a ta?
-Povestea mea are ca persoanaje pe mama si tata.
-Si povestea lor e trista?
-Foarte trista, raspunde fata, lacrimile curganu-i usor pe obrajeii rumeni.

Am stat de vorba pana la apusul soarelui. Apoi a disparul, lafel cum aparuse, lanul de maci stralucind ciudat, de un rosu prea aprins.La inceput m-am speriat. Nu steam unde sa o caut, dar apoi mi-am dat seama ca eram singura, singura in lanul de maci rosii care nu infloreau niciodata in august.
Putini oameni au sansa sa intalneasca o astfel de fata si putini oameni au avut sansa sa ma inalneasca pe mine, eterna copila.